17 martie 2020

Ziua 1 – partea I – De azi stau acasă

 

Dragă Jurnalule, 

          Eu sunt Călin și de azi îți voi fi prieten. Îți voi povesti cu lux de amănunte câte un pic din viața mea plictisitoare, poate ne plictisim împreună. M-am mutat în chirie aproape de oraș că vezi tu, nevoia te cheamă – serviciu și încă mai am un pic de școală -, dar nu vreau să intru în mari amănunte acum. O să înțelegi tu pe parcurs cine sunt și ce mă ține încă pe loc aici.

Cum am ajuns la tine? Afli acum.

După câteva ore învârtindu-mă în jurul canapelei, mi-a venit ideea asta nebunească: să scriu un jurnal. Și nu ORICE JURNAL, nu, nu, un jurnal în tema zilei de azi, a zilei de ieri și ale altor zile ce vor urma…

          Dragă Jurnalule, vreau să încep prin a mă face înțeles: numele meu nu este Covid, așa cum probabil mulți ar citi titlul de scrisoare de mai sus „Jurnal de Covid,19” – și virgula aia acolo, să știi că e pusă intenționat – dar mă rog, să trecem mai departe. Ce vreau să subliniez e faptul că circulă zvonuri pe la televizor că ar exista un virus care ne afectează plămânii și căile respiratorii, unii chiar sunt internați prin spitale și mai umblă ăștia cu izoleta (izolația, cum îmi place mie să-i zic) de la o casă la alta, cică așa repede se împrăștie virusu’ ăsta care ar proveni din lilieci, ori din șobolani sau din șerpi.

Ca să înțelegi mai bine situația, îți voi relata prin ce am trecut ieri. Fii atent.

La lucru, când am pășit pragul biroului, se auzeau râsete înfundate:

          – Te-ai dezinfectat pe mâini? mă întrebau vocile înfundate.

          – Păi știi, atât mi le-am dezinfectat că nu mi le mai simt!

          M-am așezat frumos în banca mea și mi-am dat seama că nu am dezinfectat biroul – acțiune ce a devenit parte din rutina de dimineață. M-am uitat în stânga și în dreapta să văd dacă centimetrii de praf de la vecini sunt mai mulți decât la mine și totuși, am făcut un gest de seriozitate și m-am ridicat să caut un șervețel pe care l-am umezit cu un lichid verde. Scria pe legenda bucătăriei că distruge virușii. Bun. L-am luat și l-am folosit. De fapt, atât de mult l-am folosit încât după cum am precizat, nu îmi mai simțeam mâinile. 

          Am aprins calculatorul și în secunda următoare colega mea m-a anunțat de ultimele știri: „În Italia au murit 1.800 de oameni, spitalele sunt puhoi de internați”. Hopa, parcă nu se mai auzeau râsetele de fundal. Colegii s-au alarmat în timp ce umblau cu degetele lor dezinfectate pe ecranul telefonului purtat prin băi, prin buzunarele pline de resturi și cine știe pe unde a mai fost lăsat. Nu a durat mult și s-a făcut un fel de șezătoare în care unii își dădeau cu presupusul. Uitam de ce am venit la lucru. Se instala panica? 

Parcă în urmă cu jumătate de oră și cu o zi înainte, și, de fapt, toată săptămâna, ne-am distrat copios pe această temă cu presupusa și banala gripă sezonieră. „Ce se întâmplă cu voi oameni buni? V-a pierit umorul? Unde e toată distracția? Am ratat ceva?” aș fi vrut să-i întreb.    

          Azi stau acasă. M-au sunat de la lucru că de azi o să stau acasă pe o perioadă de timp, nu se știe cât, că vezi tu trebuie să ne ferim de eventualele îmbolnăviri. În continuare nu îmi simt mâinile, dar măcar sunt acasă liniștit. Mă bufnește râsul amintindu-mi reacția pe care am avut-o când am realizat că foloseam de fapt detergent de vase în loc de dezinfectant la birou (probabil doamna de serviciu a vrut să ne ajute cu dezinfectantul). Ce e drept, m-am bucurat când am aflat că stau acasă, deja îmi proiectam planul pe toată săptămâna și după ce auziseră urechile mele zvonuri, posibil să îmi fac proiecte pe toată luna, dar încă nu vreau să sper.

          Ceainicul e pe plită, aștept să șuiere. Mă duc la frigider să văd „ce vreau să mănânc eu azi„? și culeg din bezna lui două ouă, o șunculiță și ceva frunze de varză. Mă uit pe geam – am impresia că a fost o furtună azi-noapte și eu nu am auzit-o – să fi dormit atât de profund? 

În fine, mă întorc înspre ceainic și îmi dau seama că ceva lipsește, de obicei nu auzeam șuieratul ceainicului, dar acum îl aud. Aaaaa, televizorul! Mama lui de butoi atârnat pe perete! Dar unde o fi telecomanda? Aseară atâta am fost de obosit că nici nu îmi amintesc unde am adormit. Am găsit-o! 

          Nici bine nu îmi așez mâncarea în farfurie că aud vorbindu-se de satul meu: în localitatea Nicăieri din județul Sibiu, oamenii au dat buzna în magazine la rafturile de făină și hârtie igienică. Genial! Acum ne fac și că****și! Uite-o pe Viorica cum se fâstâcește în fața camerelor de filmat! Hopa apare și Leana de după rafturile de drojdie! Mă, dar ce caută ele acolo la orele astea? S-au trezit deodată cu găinile? Dar noi stăm la bloc, ce naiba!

Viorica mai guralivă, să știi tu că nu e femeie rea, mă mir că azi nu m-a întrebat dacă vreau să îmi facă piața. Ce se întâmplă?? No, acum de ciudă că nu m-a întrebat cred că voiam și eu un kilogram de cartofi, dar lasă că nici eu nu o mai chem la cafea. Oricum nu îmi place de ea, e prea guralivă! E camera de supraveghere numărul 2 după Leana! Hohoo, pe Leana nu o întreci ușor. Ai nevoie de câteva doctorate să o ajungi pe Leana. E “dă next levăl”. 

          Aud ceva pe fundal legat de pandemie, de izolare la domiciliu și ieșire pe bază de adeverință. A zis cineva adeverință?? Lumea a luat-o razna rău! De unde să fac rost de adeverință? Da’ ce sunt eu, Copy Center? Dar de mână ce are?  Înghit mâncarea în sec. Lumea o ia razna. Acum câteva luni Leana se bătea cu Viorica pe tigăi și pe zahar. Tare greu le-am împăcat când au ajuns în scara blocului și le-am auzit cum urlau și răsuna în toată scara:

“- Ba eu am pus prima mâna pe tigaie!” (Viorica)

“- Ba eu am pus!” (Leana)

“- Cine, tu? Unde ai pus tu mâinile alea ale tale solzuroase? Nu vezi că-ți cad mâine-poimâine, ce putere ai tu să ridici o tigaie cu pachet cu tot?” (Viorica)

“- Tu fii atentă aici, e tigaia mea așa că hai sictir!” (Leana)

Ceva nu înțeleg: de ce acum caută făină și hârtie igienică? Nu are sens. Învelesc făina în hârtie?

          Știrile arată că nu stăm prea bine. Aud cum mormăie mașina în garaj de parcă se accelerează singură, papucii mei au luat-o razna, fug după mine prin casă! Iar plasa din sertar mișcă toată mobila încercând să iasă afară! „Vrea cineva la cumpărături???” Zici că sunt actorul dintr-un film de groază, ce naiba! Ia să scot și eu capul afară din casă să văd, poate mă mai liniștesc.