Ziua 1- partea a II-a – Turnul Eiffel

          Ies pe scara ce foșnăie a plasticuri, a gălăgie și a multă vorbărie. Mă împiedic de ceva mic și văd cum zboară printre balustradă cu un sunet surd  lipindu-se de podeaua de la parter. 

          – Vecine! Vezi că ți-a căzut un cartof! adaug eu văzând că vecinul de la trei cară în spate un sac de rafie plin cu cartofi. 

Oare merg oamenii ăștia la grătare în timpul săptămânii? Mai cobor un etaj și la fel: vecinu’ cară baxuri de ulei, de fasole, zahăr și nu știu ce mai e pe acolo că nici nu am pe unde să trec, parcă se face inventarul la un aprozar. Pe scară e o zarvă de nedescris. Toți cară câte ceva. O fi venit vreun tir cu ajutoare? Grăbesc pașii să ies din scară. 

Hopa că era să dau peste Viorica, eu împing de ușă, ea împinge de ușă, eu împing, ea împinge, dar chiar nu își dă seama că eu vreau să ies și ea să intre? Era cât pe ce să-i trag o… vorbă bună. Noroc că m-am abținut. 

         – Vecine, vecine, bine că ai coborât, că uite și tu câte mi-am luat! Am zis să iau și eu 2-3 baxuri de făină, dar uite numa’ cu câte am venit… Zici că e război în magazin nu alta! suflă cu greutate a mea vecină.

Zâmbesc ascuns. „Doar te-am văzut nebuno cum fugeai printre rafturi și te certai cu Leana de parcă numai voi făceați cumpărături!” 

         – Auzi, hai ia și tu zahărul și făina asta, ai cumva vreo plasă la tine? Hai că nu sunt așa de grele, tu ești tânăr… și poate îți dau și ție ceva după ce ajungem sus! îmi spune Viorica încercând să mă ademenească.

Mă uit nedumerit înspre nebună și fac un fel de Turnu Eiffel cu toate cumpărăturile ei că abia mai văd pe unde pășesc. 

         – Nu mi-ai zis matale că mergi să faci piața azi, că aș fi vrut și eu un kilogram de cartofi! urmăresc eu niște scuze.

         – Da tu crezi că am mai ajuns la piață? Am stat la o coadă de era să leșin de atâta îmbulzeală, aaa și să vezi tu că Viorica, vecinica ta, a fost filmată de un post de televiziune. Trebuie să aprind repede televizorul să mă vad! 

În fața ușii mă servește zgârcit cu o hârtie igienică și îmi face cu ochiu’: „Pentru vremuri grele vecine!”, adaugă ea. Mă uit la hartie ca la un trofeu, zic bogdaproste și mă întorc de unde am venit. „Vecini dinăștia să tot ai!” îmi zic în sinea mea. Aprind o țigară așa ca în vremurile bune când prindeam un film de comedie de râdeam și sughițam în același timp. Mă uit la lumea care aleargă disperată din dreapta în stânga și am impresia că se vor ciocni la un moment dat. Ăsta e punctul culminant, eu aștept. Îl aud pe unu cum strigă: „Tataaa, să știi că nu am mai găsit drojdie!” 

Să fie ziua Americii la noi? Ori se întrec mai nou vecinii în concursuri dinastea văzute pe la televizor? Poate fac poale în brâu sau vreo pizza gigant. Hmm, sună bine. Mă întorc să văd poate găsesc vreun afiș cu treaba asta și dau de Leana, care îmi cere o țigară că e tare ostenită după cum o văd. 

         – Și matale ți-ai luat făină? Da ce vreți să gătiți cu atâta făină? întreb și eu de curios.

         – Vai, vecine, cum se poate, dumneata nu asculți știrile? întreabă și mai curioasă doamna Leana.

         – Azi era să uit să mai aprind televizorul, răspund eu. Am considerat că e cazul să mă bucur de micul dejun fără nimic altceva pe fundal și, când totuși ceva m-a împins să îl aprind, aud nimicuri și dupaia au început zgomotele prin casă și pe scara blocului. Ce alte știri? 

         – Pai da, eu zic de știrile de dimineață. Dumneata nu ai înțeles bine știrile, bag seama. Ai auzit că trebuie să ne izolam la domiciliu? 

         – Să ne izolam… adică să nu mergem la lucru, nu? mă bucur eu.

         – Nuu, vecine, se strâmbă cu ochii ei băgați în cap doamna Leana. Adică dumitale vei sta în casă și vei avea voie doar pe balcon. Dacă cumva ai nevoie de cumpărături trebuie să completezi o foaie, stai așa că ți-o și arăt. Era pe-aici pe undeva… Stai. Unde drăcovenia te-ai ascuns?… Uite-o, vezi? Subsemnatul – adică tu sau eu – în data de – aici scrii când ieși din casă – și dupaia alegi un motiv, dar vezi să fie temeinic motivul ăsta că altfel iei amendă. Auzi, aici la dată cred că putem scrie și în creion, așa-i? I-a venit la deșteapta de Leana ideea asta genială când stătea la rând să plătească, să știi și tu! Nu-i așa că sunt deșteaptă? 

         – No, eu nu contest! încerc să o îmbunez pe Leana. Și de unde ai luat foile astea? Dă-mi și mie vreo două bucăți ca să am cu motive separate, dar voi schimba data din creion, îi fac eu cu ochiu’ Leanei.

         – Da ți-aș da dragu’ mamii, dar vezi tu că astea două le am și eu… se uită Leana cu ochii șireți la mine. 

         – Bine mamaie, lasă că eu știu să scriu! Și am un ochi… imediat am reținut cum vine făcută foaia! Și de nu mă apuc să o rescriu de o sută de ori, ca la școală când ne pedepseau să rescriem, oricum de azi sunt acasă! 

O văd pe Leana cum se uită tulbure la mine de parcă crede și ea că are numai două foi în geantă! 

         – Eu vă las cu Dumnezeu doamna Leana, poate vă ajută Dumnealui să vă urcați cumpărăturile! Eu mă duc să fac piața!

Și plec râzând privind pe furiș spre Leana, ce încă trage din țigară cu mâinile în șold uitându-se lung spre mine.