29 martie 2020

Ziua 4 – partea I – Zgomot în noapte

                                                                                                                              Dragă Jurnalule,  

          Azi chiar nu știu ce să mai fac. Simt cum se instalează încet plictiseala deasupra capului meu precum o plapumă greoaie. Dar dacă tot e plapumă, s-ar putea să îmi placă să mă cuibăresc în ea și să adorm, că ce altceva am de făcut? Încă sunt acasă, la serviciu văd că nu au de gând să mă mai cheme curând. Poate sunt toți bolnavi? Nu aș vrea să cred.

          Dacă mai stau mult acasă cred că îmi deschid o linie de producție din balcon până în hol cu măști de toate felurile, de culori diverse și cu desene de la dragoni ce scuipă foc la plăcinte proaspăt scoase din cuptor. Aș profita un pic și de iscusința vecinelor mele care oricum se plictisesc în casă toată ziua – Covid sigur nu au că doar eu le fac cumpărăturile și sigur le-ar prinde bine să mai stea la taclale cum le place lor, iar mie să îmi iasă măcar o cutie de măști pe zi. 

          De muzică m-am cam săturat că am ajuns să ascult colinde aseară, știu, e păcat și etc. dar ce să mai și ascult? Observ că Leana nu mai dă așa de tare radioul ca să mă scoată din pepeni, ceea ce e bine, dar tot e liniște în casă și dacă la televizor nu mă mai uit că sunt sătul de știri cu Covidelu’, muzica deja își pierde treptat magia. Posibil să fiu eu prea pretențios sau sătul.

          Noroc că mai scriu în Jurnalul meu că altă mișcare nici că-mi vine să fac! Am devenit un leneș că aș plăti-o pe Viorica să-mi facă mâncare pe toată săptămâna, zău așa! Oricum biata de ea are pensia mică și eu încă primesc bani pe salariu chiar de stau degeaba acasă. Ei îi place să gătească, iar mie să dorm. Ar ieși un pact numai bun, dar nu am mai văzut-o de câteva zile și nici la cafea nu am mai chemat-o. Cum să mă duc așa peste femeie în casă ca un flămând și-un nesimțit care mai vine și cu propuneri pe deasupra. S-ar supăra femeia crezând că profit de bunătatea ei. Dar face o ciorbă și niște sarmale…pff. Chiar mi-ar ajunge o săptămână!

          Și încep să dau din mâini în aer de parcă aș avea o masă plină în fața mea, iar furculița trece prin toate felurile de mâncare și se mai împiedică în treacăt și de un desert.
Hmmm, ce bunătate! Și mă șterg gentil cu un șervețel alb după ce am gustat din toate delicatesele.
Gata! O să încep să o caut pe doamna Viorica mai des și cu timpul o să îndrăznesc să-i propun. Oricum eu îi fac cumpărăturile și aș putea cumpăra ce îmi cere dânsa pe lista scrisă special pentru mine.

          Din liniștea mea surdă încercând să îmi mai amintesc ce am făcut ieri, aud o huruitură pe casa scării de parcă ar fi cutremur. Bum, Bum, Bum! și Bum! Mi se face automat pielea de găină și mi s-ar fi ridicat și blana de pe spate de aș fi fost pisică, dar nu sunt.
Călcâiele mele mă îndeamnă spre ușă curioase de ce se întâmplă. Am tendința să deschid ușa, dar ceva mă trage înapoi ca și când corpul meu crede că a intrat Covidu’ pe scări să mai caute victime și nu aș vrea să fiu eu. 

          Mă uit subtil pe vizor. E beznă. Ciudat că nu se mai aude nimic acum, oare știe că mă uit pe vizor? Aștept curios cu ochiul lipit de vizor căutând în întuneric vreo umbră sau ceva care să îmi satisfacă curiozitatea. Nimic. Am halucinații? Sunt nebun? Mă întorc cu spatele la ușă dezamăgit să vin înapoi pe canapeaua mea confortabilă și nu fac doi pași că iar aud: BUM! BUM! BUUUMM! Mmmm, ăsta e mai lung acum și ochii mei sunt țintiți pe vizor.
Hopa că cineva a aprins și becul! Nici nu mai suflu, nu mai clipesc ca să nu pierd ceva.