Jurnal de Covid, 19 – ziua 3 –

Ziua 3 – partea a II-a – Un spiriduș și o pană

                                                                                                               

          Îmi amintesc că nu mai am pâine și intru la magazinul de lângă parc. Ca să vezi, mai nou au voie maxim 2 persoane înăuntrul magazinului! Pai și văd eu de aici că sunt deja 2 angajați care servesc pe alții 2! Dar 2 cu 2 nu fac 4? Sau tot eu nu am înțeles? Măi să fie… Am de stat la ditamai coada afară unde aici nu stăm distanțați – aici nu iei Covid -, în plus mai stau și în splendoarea fumului de țigară de la un Dorel ce pufăie spre mine având și o bere într-o mână. Totuși, omul are masca cu el ce îi stă atârnată de gât precum o corcie* că parcă mă îndeamnă să îi pun niște fân la săracul cal ce stă în picioare de atâta timp.

          Ajung și eu într-un final cu pâinea în brațe la coada de 2 oameni, adică eu și Dorel. Se fâstâcește și ăsta precum Leana: cere și d-aia, și d-aia, mai vrea și 10 felii de salam, încă o bere, semințe vărsate numa’ de 3 lei, aaaa și toate pe caiet! Că v-a plăti el la următorul salar – caz fericit dacă nu cumva uită să țină numărătoarea țigărilor și berilor zilnice. Dar văd că pe vânzător nu-l deranjează, că doar nu dă din buzunarul lui, și la ce față senină are acesta îmi dă de înțeles că nici la patron nu îi pasă câtuși de puțin. 

          Cred că am o formă de alergie la Dorei dinăștia că începe să mă gâdile un spiriduș cu o pană de păun în nara dreaptă. Mă tot scarpin dar spiridușul ăsta e chiar nesimțit, insistă și insistă în nara mea chiar dacă trag de elasticele măștii și îmi pleznesc una peste față. Nimic. Continuă furnicăturile și mi se deplasează înspre călcâie de unde nu mai au încotro să meargă. În cap îmi vin tot felul de gânduri: „Nu strănuta! Nu ai voie, pricepi? Nu ai voie! Abține-te omule încă 2 minute cât mai stă Dorel ăsta indecis pe ce să mai strice banii falși de pe caiet!”

          Începe să mă mănânce tot mai rău nasul de am impresia că ceva m-a pișcat pe interior și zău că nu vreau să se umfle, nu vreau să trec la mărimea xxxl la mască și nu vreau nici să fiu ca un mutant în atenția tuturor.
Mă mănâncă acum și pe limbă să-i zic la domnișoara aia ce stă pe telefon în camera de lângă unde „are ceva de descărcat” – probabil câteva poze cu vreunul la fel de ocupat ca și ea -, iar domnul de la casă pare că e fratele lui Dorel, nu mai termină cu poveștile o dată! 

          Ajung să mă scarpin îngrozitor la nas prin mască, îmi țin respirația, îmi frec piciorul stâng de piciorul drept poate dispare mâncărimea din tălpi, ochii stau să-mi sară din cap, ceva se urcă ca un fior din tălpi înspre creștetul capului și în ultima mea clipă de rezistență (#rezist) întind pâinea vânzătorului împreună cu banii exact cât trebuie, îl văd pe Dorel cum se uită la mine de zici i-am luat produsele din mână și când să mă mișc din loc, hapciuuu! Și scot un hapciu zdravăn, dublu, de îmi dispar toate furnicăturile și ochii îmi revin la normal, iar pe rafturi încep să se miște condimentele. Mă simt de parcă am renăscut însă când întorc privirea văd că până și Dorel s-a mutat cu vreo 10 pași mai în spate cu nasul băgat în haină, iar berea a rămas singurică pe tejgheaua ce bântuie a gol în jurul ei. Nici pe vânzător nu-l mai văd să îl întreb dacă cumva i-am dat omului exact cât trebuia, să nu mă fac de minune să zică vezi doamne că l-am înșelat. 

          Ies din magazin și oamenii mi-au făcut loc să trec, dar nu m-am îngrășat mâncând tot magazinul! Mă simt ca Iisus în ziua Floriilor când lumea îl întâmpina cu flori de-o parte și de alta a drumului. Mă simt un om respectat așa că le mulțumesc pentru prezență și îmi vad de drum fluturând o mână-n aer să le arăt că încă sunt cu ei și îi respect la rândul meu. 

Blestemat spiridușul cu pana lui, nu a putut să mai aștepte un minut? Acum nici că nu mai îndrăznesc să intru în magazinul ăla oricâtă pâine mi-ar trebui. 

          Am impresia că și petrecăreții din parc au grăbit masa, au mâncat pe fugă și s-au răsfirat până m-am întors eu pe aici. Măcar nu mai simt mirosul ăla de carne împuțită. 

          E deja seară, e întuneric, nu văd prea multe pe aici prin parc doar câțiva ochi luminează în întunericul dintre copaci și îmi dă senzația că sunt urmărit. Grăbesc pasul. Atât de mult îl grăbesc că deja mă văd alergând ca un șoarece de câmp urmărit de vulturi. 

          Brusc îmi apar în față două gheruțe și văd un cioc mititel ce se îndreaptă spre mine. Creaturi ciudate vor să mă înconjoare, fug din nou! Nu mă las prins, dar vuietul aripilor îl aud tot mai aproape de urechi și îmi e teamă că o să mă prindă! 

Pun mâna pe o creangă ce zici că sfantu’ mi-a scos-o în cale, o ridic în sus și zvrrrr! Lovesc fără să vreau un ghemotoc de pene ce pică din zbor pe asfaltul din fața mea. Nu îndrăznesc nici să mai fug, dar nici să mă apropii să văd ce e. Curios, se pare că doar ghemotocul ăsta mă urmarea așa îndeaproape că acum nu mai aud nimic altceva în jur. 

          Ce să vezi? Ciocănitoarea aia (o vrăbiuță) cu care am luat eu micul dejun mă urmărea. E teafără, nu am lovit-o tare, încă văd cum mă urmărește cu ochii ei de vultur. Îmi pun masca înapoi pe gură să nu cumva să-i dau și ei virusu’, o pun lângă un copac și îi las o felie de pâine întreagă ca să mă scuz de incidentul dureros de mai înainte. 

Se ridică ghemotocul scuturându-se de praf în timp ce are privirea fixată pe mine, se uită la pâine, se uită la mine, se uita la mâna mea din buzunar semn că își dă seama că am semințe la mine. Mă fac că nu realizez. Mă aplec și îi fac firmituri din pâine să îi fie mai ușor să le mănânce, dar ochii ei nu o înșeală; se apropie de mine și începe să mă ciupească de picior. Parcă aș lua bucata de pâine înapoi! Ce treabă e asta? 

Mă uit și eu înapoi la ea cu o față de nedumerit ca și când nu pricep ce vrea și îmi continui activitatea desfăcând felia de pâine în bucăți pentru dimensiunile ciocului ei. Aș pune mana pe ea să o mângâi că îmi pare rău pentru cele întâmplate, dar privirea ei mă sperie, nu mai e geamul dintre noi ce mă proteja și nici perdea după care să mă ascund. Bag mâna înapoi în buzunar și văd vrabia cum oftează. 

          Și uite așa am lăsat semințele din buzunar la Ciocănitoare și m-am întors pe sec acasă ostenit de atâta activitate fizică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *