Ziua 1 – partea a III-a – Petrecerea legumelor

          Ajung la piață crezând că voi lua kilogramu’ ăla de cartofi și poate ceva pe lângă, dar ce să vezi? Piața goală pușcă măi nene, zici că a tunat și i-a adunat! Îmi imaginez un fel de party între legume ce ar fi avut loc azi-noapte, cu băutură, marijuana și piscine din alea infinite, că văd multe bălți pe aici. Și cam așa arată a doua zi, toți dorm beți pe unde apucă. 

          Îl zăresc pe nea’ Gheorghe pescaru’ cum îmi place mie să-i zic și fug îndată la el. 

          – Bună ziua nea’ Gheorghe, dă-mi și mie te rog un sac de cartofi! 

          – Păi măi băiete, la ora asta se vine în piață? mă întreabă el.

          – Dar, cum se vine domn’ Gheorghe? Nu așa am venit și săptămâna trecută? Ai uitat când ți-am adus o caserolă plină cu râme? 

          – Da, da, dar vezi că azi nu e acum trei săptămâni! îmi răspunde el pe un ton ciudat.

          – Pai de ce, nu tot piață e? Sau i-ați schimbat cumva programul ori locația? întreb eu.

          – Vai, tinerii de azi… Vă culcați ca liliecii și vă treziți ca vampirii! stă bosumflat nea’ Gheorghe cu mâinile încrucișate semn că nu vrea să îmi dea. 

          – Nea’Gheorghe, poftim banii pe sac! Eu nu ți-am cerut niciodată pe caiet, matale îmi dai sacul și eu îți plătesc. Nu înțeleg de ce nu vrei să mă servești.

          – Că nu mai am! răspunde el puțin frustrat.

          – Cum „nu mai am”? Ce ziceți de sacii ăia de-acolo puși deoparte la „adăpost”? întreb indignat.

          – Sunt pentru cineva…răspunde aproape rușinat.

Îmi stă ceva pe limbă să-i zic, mă întorc să plec și mă scapă gura:

         – Dar, cu râmele alea ce vi le-am adus, câți pești ați prins? O sumedenie, pariu! Doar le-am ales pe alea mai roșiatice și mai vioaie din grămada de gunoi!!! Hmm, ce miros de pește afumat îmi vine! Ați stat și cu cortul parcă, așa-i? Frumos, a fost o zi extraordinară atunci! o spun eu tulburat de situație.

         – No fii atent aici, îți dau sacul ăla de cartofi, dar să știi de data viitoare să vii și tu mai repede, că ăsta îl aveam pus deoparte pentru un nepot de a lu’ Vetuța. 

         – Mulțumesc nea’ Gheorghe, tot un domn ai rămas! îl salut și îmi aplec șapca în semn de respect. 

          Merg în continuare și  observ ca sunt mulți ca domnul Gheorghe care au câte ceva pus deoparte cu bilețel scris. Îmi dau seama că l-am încurcat puțin.

          Hai să intru și la supermarket să văd ce oferte mai au, că nu am mai intrat așa de dimineață de nu mai știu când! 

         – Aveți mască și mănuși la dumneavoastră? mă întreabă unu’ îmbrăcat în negru de zici că-i ninja.

         – Păi? Arăt eu a Batman? îi răspund râzând.

         – Zi domne, ai ori ba. Dacă nu ai, să îți cumperi, numai vezi că le-au cam scumpit… se uită el lung la mine în timp ce mă analizează.

         – Nu, nu am. 

         – Bun atunci, faceți loc că mai sunt și alții la coadă. O zi bună! încheie el subiectul tăios.

„No, că s-a ajuns și ăsta micu’!” îmi zic în gând. Mai nou ne trebuie și mască și mănuși? mă întreb în sinea mea.

Ies puțin șifonat de acolo cu sacu’ de cartofi în mână. Dau un șut la o piatră ce sclipește cam rău în fața mea și zboară sub roțile unui cărucior de la magazin. Baba se chinuie să împingă peste piatră, dar căruțu’ parcă nu mai vrea. 

          Mă plimb pe aleea din parc, parcu-i gol. Mă dă-o naibii de treabă, da’ ce-mi place să mă plimb! Am uitat cum e să ieși în parc! 

          Un copilandru pe bicicletă trece pe lângă mine în viteză aproape să mă dărâme și strigă omorând-mi liniștea: 

         – Fac cumpărături! Fac cumpărături! Cine vrea să-i fac cumpărături? 

Nu mă pot abține și îi răspund:

         – Mie!

Copilul se oprește brusc, aproape că își face bicicleta pachet când sare peste bordură încercând să se oprească.

         – Aveți nevoie de cumpărături? întreabă el.

         – Nu am mască și nici mănuși, deci da, am nevoie de cumpărături.

         – Bine atunci. Eu sunt Ionuț. Îmi dezvolt afacerea proprie „Pâine livrată la domiciliu…”

         – Pâine livrată la domiciliu? îl întrerup eu. Dar nu strigai „cumpărături”? Și în plus, cine are încredere în ce faci tu?

         – Lumea. În special oamenii vârstnici, care, nu ies din casă. Eu strig pe stradă și ei mă abordează. Mă prezint la ușa lor, ei îmi zic ce pâine vor, le cumpăr pâinea și când le-o duc îmi primesc atât banii înapoi pe baza bonului cât și bacșișul meu. Unii îmi mai oferă și mască sau mănuși – clienții mei fideli care se gândesc la mine- ori o sticlă de suc, depinde ce vrea inima lor să ofere.

         – Păi și de ce strigi „cumpărături” când tu cumperi doar pâine?

         – Păi nu știu cum altfel să fac oamenii să vină la mine… 

         – Poți striga „pâine caldă și proaspătă numa’ bună de mâncat”! zic și eu. Și dacă nimerești pe cineva flămând ca mine, o să te cheme.

Se uită la mine nedumerit. Observ că încă nu are un plan, dar e foarte hotărât copilu’.

         – Auzi, ai zis că primești mască și mănuși. De ce nu le dai mai departe contracost? De exemplu eu nu am și îmi trebuie.

         – Păi cu cât să le dau? Că au la magazine de vânzare și nu fac afacere din asta… răspunde el.

         – Nu am zis să faci afacere. Uite, hai cu mine în magazin, eu îți cumpăr ție pâine pentru un client de-al tău la care urmează să-i faci livrarea, iar tu îmi dai o pereche de mănuși și o mască. Ce zici?

         – Sună bine! Chiar am la o doamnă de luat o pâine de 1.8 kg și nu îmi ajung banii. Și până merg acasă să iau din pușculiță… parcă nu îmi vine să bat atât drum.

Fac ce fac și mă duc cu el să ia pâinea de 1.8 kg și apoi îmi primesc masca și mănușile necesare.

        –  Îți mulțumesc de ajutor! Zici că ai apărut fix când îmi venea să mă dau bătut cu afacerea asta. Trebuie să încep să fiu pe plus ca să îmi rămână bani în avans cu care să pot cumpara pâinile.

Mă uit la el cu admirație – lui nu îi este frică de Covid. În plus, își dezvoltă o afacere. Bravo lui! 

        – Auzi, fă-ți o carte de vizită și așa nu mai vi cu bicicleta doar să strigi „livrez pâine” sau ce vrei tu să strigi. Scrie-ți pe câteva bilețele numărul tău de telefon, cine ești, cum te cheamă, ce faci, câți clienți fideli ai, câte cumpărături faci pe zi… ca omul să te cunoască și să te contacteze la nevoie. Și cine știe, poate duci afacerea la nivel de cumpărături.

        – Nenea, să știi că ai dreptate. Cum de nu m-am gândit la asta până acum?

        – Să ai o zi plină cu pâini livrate și să nu te dai bătut! îi strig eu și mă întorc la planurile mele.

Și ne îndepărtăm amândoi mulțumindu-ne reciproc. El a dat peste nevoia mea și eu peste a lui, aproape la propriu cu bicicleta.

        Chiar dacă nu vreau, instinctul meu de primat mă îndeamnă să mă întorc la supermarket. Același om mic mă poftește înăuntru. Mă simt ca la piață. Rafturile cu mâncare sunt la război! Așa cum precizau și scumpele mele vecine – le mai chem eu la cafea… Îmi fac cumpărăturile cu ce mai rămâne de pe rafturi, cer câteva adeverințe de la omul-ninja de la intrare și rămân doar cu vreo două în mână, așa ca Leana. 

        Îmi amintesc de telefon în timp ce stau la coada infernală și deschid Facebook-ul. Văd câteva sticle de bere înghesuite una în alta care poartă mască – ciudat – și o bere de Corona rămasă în afara grupului. Mi se pare amuzant, așa mă simt eu când ies afară. Mai jos dau de un banc ceva gen: “Virusul a pătruns într-un spital din România, s-a îmbolnăvit și a murit”. Amuzanți românii ăștia, mereu găsesc ei câteva glumițe și fac haz de necaz, rânjești la ele de ți se duce automat gura înspre urechi. 

Că tot văd poze cu oameni cum stau în magazine la coadă, mă gândesc să-mi fac și eu un selfie așa de trend ca să am amintire, că ce știi când voi mai prinde vremuri dinastea! 

        Mă grăbesc spre casă cu două plase în mâini. Observ mănuși aruncate, măști, poate o să văd și câteva capete rămase prin urmă, dar nu o sa mă sperii, trec peste. Poate le mai dau și un șut că mă sâcâie o muscă ce-mi tot dă târcoale de când am ieșit din magazin.

        Pe scara blocului s-a instalat în sfârșit pacea, curios că nici pe Leana nici pe Viorica nu le mai aud. S-au împăcat, cine știe… Încă sunt curios când o să mănânc din pizza aia gigant și cu cine o să votez la final. Că vorba aia: “Da eu cu cine votez?”

Cu siguranță Leana și Viorica nu vor manca din pizza gigant și o sa își pună făina lor în cap, că din câte am auzit prin magazin vârstnicii au voie doar la anumite ore să iasă din casă! 

        Aprind radioul că nu mai am chef de televizor azi – așa cum a zis Leana că „nu știu să înțeleg” – aud o muzică liniștitoare pe fundal. În următoarele minute intră o știre: “În plină pandemie, oamenii sunt izolați de acum… “.

Opresc radioul. Îmi desfac o corona (dacă știi ce zic) și deschid un caiet. Parcă îmi vine inspirația de undeva, nu știu de unde, mă așez comod în canapea și încep să scriu: Jurnal de Covid, 19.