21 martie 2020

Ziua 2 – partea I – Toate-s la fel

                                                                                                                               Dragă Jurnalule,

           Sunt un pic nedumerit despre cum să scriu data: să fie cu zile numerotate, așa cum scriam în caietul de la școală? Sau să te bag un pic în ceață și să ghicești tu ce zi o fi, că doar „Toate-s la fel”, știi cum zic și Paraziții. Acum să nu te gândești că nu îi ascult, nici pe departe, eu ascult orice, de la Costi Ioniță la Paraziții. Dar am observat eu așa că Paraziții prind mai bine în momentele când am nevoie de liniștite, nu sunt multe momente din astea, dar am un succes… Când o aud pe Viorica cum își târăște șlapii ăia rupți prin casă sau pe Leana ce ascultă Radio Trinitas, sincer îmi dau seama că eu sunt cel mai neliniștit de pe scara blocului. Toată lumea se relaxează, fiecare face ce îi place, Viorica dansează în făină și Leana se pocăiește. Ui așa mi-a venit ideea să îmi găsesc și eu liniștea în canapea ascultând „Slalom printre creștini”. Pardon, „Cretini”, și hopa, Leana mea se face brusc interesată de radioul pe care îl ascult și Viorica probabil stă acum tolănită ca mine în canapea. 

           Mă gândesc dacă tot sunt curioase vecinele mele scumpe, de ce nu îmi bat în ușă să stăm ca acum o săptămână la cafea? Balconu-i mare, am și o plantă acolo pe care o mai udă Viorica în timp ce își bea cafeaua, iar Leana trage din pachetul meu de țigări când eu mă întorc cu spatele. Mă întreb cum m-am pricopsit eu cu astea două? Poate se întorc blestemele de la fostele mele, în fine. Cert e că eu oricum nu mai fumez, dar parcă ceva mă împinge să mai încerc o dată, așa ca ieri. Nici cafea nu îmi mai trebuie că în sfârșit îi simt gustul acela amar, așa că mai nou prefer ceaiul. Mă liniștește. 

           Mă uit ca o curcă beată pe pereți, mă învârt ca o pisică după coadă și dau din picioare precum Viorica – observ că și papucii mei de casă sunt rupți! Aoleu, eu nu suport papucii rupți! Înghit în sec. Trebuie să îmi iau papuci. 

Plec la magazin să cumpăr papuci! Apuc repede un pix, o adeverință și bineînțeles un creion. I-aș face cu ochiul Leanei, dar nu e aici. 

          Ies grăbit din casă cu foaia A4 în mână fluturând după mine și aud o ușă scârțâind. Întorc capul și observ doi ochi de Smeagol ce mă privesc din întuneric și câteva degete lungi ce țin de ușa întredeschisă. Am un sentiment că trebuie să pun inelul pe deget și să fug!

          – Ce faci tinere? Așa devreme te-ai trezit astăzi? Mult mai bine ca atunci când mergeai la lucru, dar văd că tot pe fugă ești! 

          – Neața doamna Leana, era să îmi provoci un stop cardiac, nu știam că și dumneata ești trează la orele astea! Să înțeleg că atunci când mergeam la lucru tot aici în deschizatura asta te găseam? 

          – Eeee, acum să nu crezi că te urmăresc. Am zis și eu că doar se aude destul de bine, peretele e subțire și mă gândeam eu că plecai la lucru, răspunde ea. 

          – Da, aveți dreptate. Eu mă grăbesc că am treburi de făcut, o zi bună! Și dau să fug până nu deschide mai tare ușa. 

          – Stai măi copile, unde te grăbești așa? Voiam să îți mulțumesc pentru țigara de ieri. Uite, ți-o returnez. 

Mă uit holbat la degetele lungi cu unghii negre prinse în ușă și mă întreb ce a apucat-o pe asta? Dacă stau să număr pachetele de țigări adunate în 3 ani de când stau în chirie aici, nu am degete destule. 

          – Hai ia-o, nu te uita așa lung la ea. Auzi, dar unde te grăbeai? întreabă Leana curioasă.

          – Mulțumesc, nu mai fumez. Nu știu ce m-a apucat ieri, dar o iau, că cine știe… Mă duc la magazin să îmi schimb papucii de casă. 

Atât mi-a ieșit pe gura mea spurcată care niciodată nu se oprește din vorbit că o și aud pe Leana:

          – Auzi, uite aici două sute de mii (20 lei) să îmi iei și mie o pită și de restu’ ouă. Știi tu, eu nu pot să ies din casă – citesc aceste cuvinte mai mult de pe buzele ei ca nu cumva să o audă cineva. 

Strâmb din nas că prost mai sunt. 

          – Auzi vecina, dar eu am completat doar o foaie în care scrie că fac mișcare, adică exercițiu fizic și am zis că dacă tot trec pe unde alerg eu de obicei iau repede și de la magazin o pereche de papuci. Și acolo nu au pâine și nici ouă… (încerc să i-o întorc că nu mi-a dat adeverință și acum are pretenții să-i fac cumpărături).

          – Păi nu ai scris în creion? Când ieși de acolo muți bifa pe aia cu magazinu’. 

„Deșteaptă Leana asta, cred că deprinde învățături de la radioul ăla pe care îl ascultă” îmi zic în sinea mea.

          – Eu am completat-o deja cu pixul, uite și matale aici, vezi? Îi arăt adeverința, dar țin totuși degetul pe dată. 

          – Stai așa că mai aveam eu una rătăcită prin geantă, stai numai puțin. 

Aștept în fața ușii întredeschise curios dacă îmi dă foaie și aud cum zboară un teanc de hârtii pe parchet. „Da ce geanta ai, vecino!” 

          – Uite aici dragu’ mamii și completează aia cu magazinu’, îmi întinde Leana foaia și un creion. 

          – O să mă întorc într-o oră, mulțumesc de adeverință! Și o privesc pe Leana cum aproape iese din crăpătura ușii insistând să completez foaia. 

          Mă întorc repede și încep să cobor, dar îmi amintesc că tot prost sunt, am uitat masca și mănușile! Fac o răsucire scurtă și încep să sar înapoi pe scări și câte trei trepte deodată și trag puternic de balustrada ce parcă începe să urce și ea cu mine la etaj. 

Leana se trage repede înapoi văzând că sunt tulburat și închide ușa în urma mea. 

În sfârșit, ies din casă cu masca și mănușile și când să încui ușa aud o voce:

          – Bună dimineața vecineeee! Cum ai dormit asearăăă??? Am observat că te-ai trezit cam devreme azi. Să știi că mă gândeam la cafeaua aia ce o faci tu, dar știi cum e, nu avem voie. Ce faci? Pleci la magazin? 

          – Plec, da, am ceva treabă de rezolvat! Și mă uit ca un bou la Viorica ce stă ca un leneș atârnat pe balustrada de la etajul următor. 

          – Auzi, hai totuși că pun eu de o cafea. Ce zici? Stai mult? mă întreabă Viorica-Leneșul atârnat.

          – Cam în două ceasuri mă întorc! îi răspund eu.

          – Atunci, mănânc ceva în astea două ceasuri și după pun de cafea. Să fie cu lapte și miere? 

          – Da, mulțumesc. Mă uit mirat la leneșul ce își așează ochelarii pe nas, semn că mai urmează ceva intelect. 

          – Auzi, ți-am pus în cârligul ăsta niște bani, să-mi iei și mie o pâine și poate găsești niște drojdie. Și apoi îmi dai tu restul când te întorci, că eu te aștept cu cafeaua! 

          – Bun atunci, pâine și drojdie, adaug eu observând că am și cafea și țigară, cu toate că nu îmi trebuiau.

Îi fac cu mâna la drăgălașul de leneș cu boticul roșu și plec în liniștea mea. Mă gândesc la copilul care livrează pâine, cum de nu m-am gândit să-i cer datele de contact pentru astea două vecini ale mele?  

          În drumul spre magazin am impresia că o tornadă a luat pe sus toate mașinile cu tot cu oamenii de pe străzi. Mă uit la cerul cenușiu ce picură câțiva stropi pe parbrizul de la mașină. Am o senzație că urmează ceva misterios așa că blochez mașina. Ochii mei larg deschiși privesc în toate direcțiile, dacă mă străduiesc mai tare cred că îmi iese încă un ochi la ceafă.