Ziua 2 – partea a II-a – Zombii

          Într-un moment de liniște opresc mașina neștiind dacă pot să mai continui sau nu. Mă trezesc cu un puhoi de oameni cu ochii vineți și hainele zdrențuite pe capotă și pe parbriz, unde ștergătoarele nu mai fac față! Se izbesc de mașină, de geam și de capotă, vreo doi se duc și înspre lunetă, iar alții trag nebuni de ușă să mă scoată afară! Sunt zombii!!! Aoleu, mă lipesc de scaun, caut repede maneta de claxon, dau din mâini ca un disperat și urlu la fel de tare ca ei! Mă zvârcolesc în centura ce mă ține strâns în scaun parcă anume să le fie mai ușor să mă prindă!!! 

Picioarele nu-mi stau locului și inima stă să iasă din piept! Scot centura și ajung să prind de pe bancheta din spate umbrela mea ca o sabie și o lipesc cu vârful de parbriz arătându-le ăstora că nici eu nu mă las! Întorc capul în stânga la geamul unde unu’ stă cu ochii lipiți uitându-se lung la mine. Întorc umbrela spre el și îmi lipesc și eu ochii așa ca el sa vadă că nu mi frică! Mai scot și limba să-i arăt că și eu am gură. Îi dau o privire taioasă, mai taioasă ca sabia mea cu mâner tip cârlig, ridic și nasu puțin ca un câine nervos și îmi amintesc de accelerație. Hopaaa, apăs accelerația și văd cum sar popicele în urma mea! Scor 9 din 9!

         Frânez iar peste o bucată bună de drum și când mă uit în stânga, o domnișoară drăguță se uită prin geamul de la mașină într-un mod ciudat la mine. Face un semn înspre cap de parcă aș avea un cuib de păsări deasupra mea și eu ca un prost mă uit. I se pare ei ca eu sunt nebun. Oare de ce? Clipesc din ochi și întorc privirea nedumerită în urma mea. Văd o turmă de oi și capre cum trec prin mijlocul drumului și un cioban ce înjură și mișcă bastonul în aer că am impresia că îl va arunca după mine. Hop, cred ca am facut-o de oaie! E bine ca alea 9 popice au fost de fapt o grămadă de lemne ce i-au căzut ciobanului din spinare văzând cu ce nebunie mân mașina! Norocul lui și ghinionul meu de tăntălău ce sunt, asta îmi trebuia, să îmi pocnesc bara de la mașină că banii îi iau de pe gard! 

Accelerez din nou să ies naibii din situație și mă duc la magazin unde trebuia să fiu de câteva minute. 

          Același om mic stă cu mâinile încrucișate ca un soldat al Romei păzind magazinul. Mă scanează să vadă că eu sunt Batman în persoană și îmi face un gest scurt arătându-mi de unde să iau un cărucior. Zona: cărucioare dezinfectate. 

          Mă fâțâi prin magazin că doar nu știe nimeni că eu iau și ouă și papuci din același loc, îmi găsesc perechea potrivită mie –  niște șoricei cu botul ascuțit și mustăți încrețite. În dreapta mea un copil se uită lung la papucii mei ce vreau să-i probez din ochi. Mă fac că nu îl vad. 

          Mă întorc cu spatele luând perechea de papuci cu mine și am de gând să-i analizez la alt raft. Simt cum ceva mă împunge în picioare, inspir adânc și mă întorc furios. Copilul murdar pe față și cu muci la nas mă face atent cu o umbrelă. Observ că nu are mască! Deja mi-a venit în gând – la mișto – să-i zic la domnul soldat de la intrare! 

Văd că de fapt copilul nu vrea nimic – nu că aș fi vrut să ceară ceva – și mă întorc la rafturile mele. Din nou simt aceleași spițe desprinse din umbrelă lipite în piciorul meu. Fir-ar să fie! 

          – Ce vrei mă? Vezi că parcu’ e dincolo de drum! 

Și observ cum se uită cu ochii mari în sus la mine de parcă suferă de ceva. Cu un deget face o mișcare îndreptată spre papucii mei. 

          – Nu ai să-i vezi! Du-te înapoi la raftul ăla și ia-ți de acolo, ăștia ți-s mari. Și îl iau de umbrelă îndreptându-l ca pe mingea de bowling pe pistă, dar ăsta micu’ nu se clintește din loc, zici că-i cui. 

Se întoarce iar cu aceeași moacă la mine. 

          – Tu nu înțelegi că nu ți-s buni? îl întreb eu.

Copilul stă bosumflat lângă picioarele mele împingând umbrela printre rândurile de gresie. 

Măi, dar ăsta e și căpos! 

          – Unde e mama ta? 

          –  E acasă. 

          – Și ce cauți singur aici? Pentru mama ta cauți papuci?

          – Nu. 

          – Pai și pentru cine vrei tu fix mărimea asta din mâinile mele? 

          – Pentru mine. 

Să îmi dau o palmă peste ochi nu alta! Să mă ciupească cineva! 

Și iau papucii din mâna mea și îi îndrept înspre fața lui să vadă că-s cât capul lui. Zâmbește și îi ia în brațe. „Tăntălan mai ești, no că i-ai dat pe tavă!” îmi zic în sinea mea.

          Mă uit în magazinul aproape gol înspre rafturi poate îmi vine vreo idee. Angajații trasează ceva benzi pe jos în zona casei de marcat. Nu mai bine rămâneam acasă? Fără ouă, pâine, papuci de casă și un țânc cu umbrela ce se lipește de mine ca scaiul! De drojdie să nu mai zic, că n-am găsit! 

Îl iau de umbrelă și îl târăsc după mine la raionul cu papuci. Îi zic să își ridice piciorul să văd ce număr are la papuci. Hop că îi găsesc mărimea! 

          – Uite, ăștia sunt mărimea ta. Probează-i. 

Fața copilului se luminează, bag seama nu știe mărimile. 

          – Mi-s buni! strigă el la mine revenindu-i glasul și își  bagă un deget în spatele papucului să-și verifice dimensiunile. 

          – No bun, atunci ăștia sunt ai tai și aia sunt ai mei! îi zic eu să mă asigur că ne-am înțeles.

Scaiul începe să se desprindă ușor de mine. Îmi iau papucii rapid și plec într-o goană ascunzându-mă între rafturi. Reușesc să umplu coșul cu nimicuri doar că de data asta chiar nu îmi trebuiau! Observ că hârtia igienică nu mai există, semn că poate nu se mai produce, drojdia naiba știe care era raftul ei că am impresia sigur că au schimbat ăștia produsele de pe raft. 

          Mă îndrept bucuros înspre casa de marcat unde văd o coadă distanțată de data asta. O doamnă se chinuie să explice oamenilor cum să stea în rând în timp ce o alta face slalolm printre ei cu o banda. 

Din spatele cozii se aude o voce pițigăiată pe un ton grav. Când mă uit, ce să vad? Ghici și tu, paznicul observase copilul cu papucii târându-i după el și fără mască. 

          – Ți-am zis că nu ai ce căuta fără mască și data viitoare rămâi afară! striga răbufnit paznicul. 

          Mă uit la doamna de la casă care privea copilul ce ținea strâns de papuci și apoi o văd că se uită la mine. Nu știu de ce, mă face să mă simt un idiot. Îmi dau seama că totuși nu am stofă de șoricei îmbujorați cu mustăți încrețite, bag capul în pământ și mă întorc la rafturi trecând fulger pe lângă paznic și copil. 

Arunc papucii ăștia înapoi pe raft și pun mâna pe alții mai de gumă și îmi face mintea click: îi pot purta și afară. Trec repede pe lângă copilul ce bocea ca o babă văduvă și mă așez înapoi în coadă. Într-un moment am avut impresia că fac parte și eu din această slujbă de îngropare la care participă toți. Mă apucă toate căldurile și mi tot mai greu să respir cu masca asta pe față. Simt că parcă copilul mă strânge de gât că nu îl ajut! Și bocetul lui mi-a ajuns în călcâie. 

Aștept să facă cineva ceva, de ce eu? Toți merg ca vacile cu privirea înainte, trec de casa de marcat și își văd de drum. Doar unii mai întorc capul și le poți observa privirile slăite de egoism. 

          Ajung să plătesc. Aceeași doamnă îmi scanează papucii uitându-se insistent la mine. Poate vrea să o scot în oraș? Însă văd totuși că după mine, privirea ei se îndreaptă înapoi spre copil. 

Înțeleg ce faci hoțomană mică, șireată ce ești, n-ai să vezi! Ridic capul ca și când nu am înțeles, îmi așez produsele în plase, iau restul și dau să plec. „Nu am chef de scandal, se descurcă el” îmi zic eu.

          Parcă un fulger m-a pătruns din creier în tălpi și m-a prins de podea. Mă întorc și strig:

          – Domne, nu mai trage de copilul ăla, lasă că îi plătesc eu papucii și îi dau și o mască. E bine? 

Se pare că șarlatania doamnei de la casă a funcționat. 

          Plătesc papucii copilului ce nu voia nici cum să-i așeze pe bandă la scanat, îi lipesc și lui masca de față ca să fiu împăcat măcar că suferă și el de căldură până iese din magazin. Simt din nou scaiul cum se agață de pantalonii mei că am impresia că o să-mi cadă. Încerc să nu îl privesc în ochi ca să nu mă las intimidat. 

          – Multumesc, zice el și fuge apoi înspre parc cu papucii băgați în mâini. 

Încerc să îmi iau ziua ca atare și intru un pic și la magazinul de vopsele că îmi pică cu tronc pereții din living care cred că trebuie zugrăviți. 

          Plec după vreo două ceasuri înspre casă că mă așteaptă doamna Viorica cu cafeaua și văd de pe geamul mașinii doi copii jucându-se cu papucii ăia de casă. 

Mă trăsnește iar același fulger ce m-a prins și în magazin și îmi amintesc înălțimea copilului cu pâinea. Parcă se potrivesc. Toți sunt la fel…