24 martie 2020

Ziua 3 – partea I – Ciocănitoarea

                                                                                                                             Dragă Jurnalule,     

          Azi am început ziua atât de molcom că nu îți pot explica ce bine a fost. M-am trezit de ciripitul păsărilor ce își făceau de zori feng shui-ul și mai dădeau din aripile lor blegi așa cum e normal să le aibă de dimineață. Una mai mică dintre ele, Ciocănitoarea, avea ceva cu un păianjen ori cu o muscă ce mișuna pe geam; atât a urmărit gângania aia cu ciocul de am zis că rămân fără geam. Am luat repede niște firmituri de pâine din ce mi-a mai rămas în pungă, că pâine nu mai am, și pe geamul rabatat am scos câteva degete și am dat drumul la firmituri. Toate păsările au zburat, mai puțin Ciocănitoarea asta ce încă urmărea gângania. 

Bam! Încă o dată a dat cu ciocul și gângania dispăru’ ca prin minune, apoi Ciocănitoarea cu ochii de vultur mă privea pe mine prin perdea. Păream eu următoarea victimă? Noroc cu firimiturile ce le-a simțit sub gheruțele alea de șobolancă, că pâinea-i tot pâine! 

Am avut parte de cel mai bun mic dejun de o vreme bună încoace, am ales după miros ceaiul împreunat frățește cu o lămâie și o linguriță mică de miere. Și nu, nu am mâncat pasărea, nu de alta dar era cam firavă. 

          Deodată am devenit interesat de rețete culinare care mai de care mai sofisticate, mi-am pus și un șorț pe mine să mă simt în stare să duc treaba la capăt, am profitat de mersul la magazine pentru cumpărăturile necesare, mă mai abatem și prin parc puțin într-o plimbare scurtă, apoi mă întorceam în bucătăria de care am prins așa mult drag. Notificările de pe telefon cu tot felul de reduceri nu îmi dădeau pace, însă câtă vreme se făcea mâncarea la cuptor am reușit să pun câteva produse în coș și am plasat comanda, că doar nu mai am de unde să îmi cumpăr nici măcar haine.

Observ acum că am stricat câteva sute de lei pe haine și pe mâncare într-o singură zi. Nu-i bai, o să treacă rapid perioada asta cu statul în casă și apoi v-a reveni totul la normal, așa că de ce să nu mă bucur? Să mă bucur de noile mele plăceri nevinovate. 

         Acum gătesc din nou. Începe să devină o pasiune. Cuptorul mă avertizează că mâncarea este făcută, iar când mirosul de pizza îmi pătrunde din păr în haine și apoi în stomac, mă doboară. Pregătesc iute masa, așez cea mai largă farfurie și două tacâmuri (că doar trebuie să mă bucur de gustul mâncării) și așez un pahar de vin roșu lângă. Mmmmm ce ador să stau acasă! 

Dacă stau bine să mă gândesc pizza merge foarte bine cu un film, plus că aseară am văzut un canal nou doar pentru filme, la care ai acces acum în perioada asta de izolare, să mai aibă lumea la ce se uita, iar pe Netflix oricum aveam deja cont și am de gând să încep câteva seriale în paralel. 

În timpul prânzului atât de delicios că și tu te-ai fi lins pe degete, pardon, ai fi lins tacâmurile cu ce a mai rămas, mai arunc o geană și pe Film Now (canalul de filme de care ți-am zis) .

Nu durează mult și intru într-o stare de somnolență care a duce la un somn de vreo două ceasuri bune, dar nu-i bai, sunt acasă! Nu mă mai grăbește nimeni și nimic. 

          Spre seară am zis să alerg puțin să dau jos mâncarea aia nesănătoasă de la prânz, așa că ies într-o fugă afară din bloc căutând liniștea din parc. Dar ce liniște? Părinții cu copii își caută și ei liniștea tot în parc, zbiară unii la alții de parcă sunt în vreun labirint și nu se mai găsesc, copiii se simt ca în vacanța de vară care a venit mai repede cu câteva luni, iar părinții sunt și ei acasă ca mine, așa zisul „șomaj tehnic”- concediu de odihnă mai degrabă. În locurile mai verzi lumea se scaldă în fum de mici și dansează în ritm de manele pe pătura care din păcate nu are arcuri.

          Îmi văd de alergatul meu în continuare gândindu-mă cât de nesănătos am mâncat la prânz și înlocuiesc în capul meu mirosul nebun de mici cu carnea aia împuțită, plină de viermi după ce au stat muștele pe ea câteva ore sub soare. 

Nu îmi plac micii lor, sunt stricați! 

Mă uit în spate și parcă vad cum muștele de pe carnea aia împuțită vin înspre mine să mă ademenească, dar eu nu cedez! Fug mai repede și privirea mea e doar înainte, picioarele îmi sunt rachete și creierul meu e combustibil! 

Mă opresc abia când combustibilul mi se termină și noroc că am scăpat de muștele alea împuțite si de câteva calorii. Zâmbesc – am reușit. 

          Stau și mă gândesc, că am o fire curioasă, ce naiba au scris ăia pe foi? Activitate fizică individuală sau pentru nevoile animalelor de companie? Dar văd numai copii, nu văd niciun câine. Să fie scop umanitar sau de voluntariat? În felul ăsta trebuia să așeze o masă lungă cu platouri de mici, muștar și bere, bineînțeles să servească oamenii care trec prin parc. Sau să fie realizarea de activități agricole? Poate era completată adeverința cu 2 în 1, adică unii greblează parcul și alții le donează mici. 

Cert e că EU unul nu îmi doresc să fiu întrebat ce caut în parc sau ce scrie pe adeverința mea, completată bineînțeles – în creion. Îmi dau seama că m-am dus cu valul și mi-am pierdut calul – adică propriul cap. De când ascult eu de Leana? De mâine completez corect adeverința. Nu vreau să fiu cu musca pe căciulă.